1. Salubritatea nectarului:

Este foarte bine cunoscută și răspandită problema toxicității teiului pentru albine, urmată de depopulări. Dacă tradiția apiculturii românești învinuia polenul de tei, pe filieră poloneză ne vine informația toxicității nectarului de tei prin conținutul exagerat de manoză, care este un glucid toxic pentru albine. Însă este prea rară practica iernării albinelor pe cantități semnificative de miere de tei pentru a fi semnalate probleme frecvente.

Nu putem spune același lucru despre floarea soarelui, o plantă mult mai frecventă decât teiul.

Deși fenomenele de toxicitate ale nectarului de floarea soarelui sunt mai rare și mai puțin violente decât cele ale nectarului și polenului de tei, ele există și se manifestă gradat, de la imperceptibil până la mortalități semnificative semnalate în articole mass-media. Și problemele nu sunt noi, deoarece literatura apicolă din anii ‘60-’80 ai secolului XX contineau sfaturi și argumente pentru a evita fenomenele toxice manifestate la culesul de floarea soarelui. În ce ne privește, am fost o dată în plus martorii toxicității mierii de floarea soarelui printr-un test al diverselor variante de miere și siropuri efectuat cu albine captive în anul 2018 în asociere cu Facultatea de Medicină Veterinară din Timișoara, în care albinele au trăit mult mai puțin decât în alte loturi.

Pe de o parte putem bănui un potential toxic de natură ereditară la acestă specie, dar care nu se transmite în mod egal la diversele soiuri și hibrizi și probabil că nici nu se manifestă în orice condiții, dar fenomenul nu a fost cercetat științific.

Pe de altă parte cunoaștem riscurile de poluare cu pesticide la această plantă. Iar dacă pesticidele actuale cel mai frecvent folosite (piretrinoide, nicotinoide – pînă la epuizarea reală a stocurilor, ierbicide de ultimă generație) sunt deosebit de sigure pentru om, mamifere și pentru păsări, nu se poate spune același lucru despre impactul lor asupra insectelor. În altă ordine de idei, timpul petrecut pînă la înflorire este mult mai scurt decît cel petrecut pînă la recoltarea semințelor, perioadă în care planta continuă să metabolizeze și să reducă doza de toxic încorporat, fie el și sistemic. Deci înca o dată, albina este mai direct și mai riscant expusă decât omul. Iar dacă ar fi să comparăm toxicitatea unui poluant ipotetic, toxic pentru om și pentru albina în egală măsură: cantitatea de nectar monoflor consumat direct de către albine, raportat la alte alimente consumate concomitent, este cu totul alta decât proporția de miere sau ulei de floarea soarelui consumat de către om din totalul alimentelor (omul are o dietă mult mai diversă care indirect îl protejează), deci vorbin despre grade diferite de risc între specii în cazul unor alimente cu toxicitate.

Toxicitatea discretă a mierii de floarea soarelui se poate manifestă în sezon prin depopulare mai mult sau mai puțin accentuată a familiilor, pusă de către apicultor pe seama uzurii, scăderii naturale de sezon, a îmbătrînirii albinelor din vechea generație coroborat cu lipsă de cules în luna iunie. Depopularea duce la părăsirea etajului și accentuarea blocării cuibului cu miere.

Dacă până la începutul iernării, aportul de nectar sau sirop din alte surse protejează populația de consumul de miere toxică, iernarea pe miere de floarea soarelui poate duce la fenomene de depopulare direct proporționale cu consumul de miere. Adică acestea se accenuează în perioadele de ger și după ce reginele accelerează ponta înspre primăvară. Am fost martori unei asemenea manifestări în care albinele iernate pe miere de floarea soarelui regresau spre primăvară în loc să se dezvolte, spre deosebire de altele care aveau acces la turte glucidice de calitate și realmente se dezvoltau.

O altă  caracteristică a mierii de floarea soarelui este tendința de a cristaliza în zonele de fagure neacoperite de către albine, iar după cristalizare, mierea este foarte greu spre imposibil de folosit, mai ales dacă albinele nu pot zbura după apă. Adică problema cristalizării se manifestă mai ales la familiile depopulate, care nu și-au putut acoperi toată mierea și mai ales spre sfârșitul iernii, când mierea din zonele acoperite de către albine este epuizată și ghemul se deplasează spre zone noi de fagure cu miere.

De multe ori, diferența ditre o miere cristalizată în faguri și una necristalizată poate fi diferența dintre viață și moarte.

În altă ordine de idei, nu cred ca ar fi necesar sa descriu necesitatea inlocuirii mierii din orice tip de mană, care are efecte dezastruase in timpul iernii datorită pH-ului prea ridicat, glucidelor indigeste în cantitate mare si excesului de minerale.

Bineînțeles că înlocuirea mierii ”naturale” cu un substituent de miere într-o proportie mare din rezervele de hrană, poate duce la riscuri serioase de uzură, dereglare de pH, carențe de minerale, vitamine sau antioxidanți dacă nu se ține cont de aceste nevoi ale albinei la fabricarea substituentului (sau prepararea lui in gospodarie).

2. Calitatea polenului:

O problemă perversă și ușor de omis, pe care nu suntem DELOC obișnuiți să o luăm în calcul nici noi și nici albinele este cea a calității polenului. Albina însăși ca specie nu este adaptată la lipsa polenului de calitate. Comportamental, lucrătoarele abandonează culesul polenului în favoarea nectarului. Apicultorul știa că ”Dumnezeu are grijă de albine”, extrăgea surplusul de miere și natura oferea polenul de calitate, dar azi nu mai putem miza pe acest avantaj. Perversitatea problemei constă în aceea că de cele mai multe ori vedem că albinele culeg polen sau ceva asemănător cu polenul, dar nu ne dăm seama de ce ”familiile se usucă de pe picioare”, ”nu mai merg” cum eram obisnuiti sau de ce scade calitatea mătcilor în condiții în care nu ar trebui să se întâmple.

Dacă primăvara predomină plantele lemnoase (pomi fructiferi, sălcii, păducel, măceș, sânger, jugastru, arțar și alți diverși arbori) neafectate de ierbicide, nu mai putem spune același lucru despre plantele care înfloresc vara, preponderent ierbacee, considerate ”buruieni”.  Reducerea  diversității floristice prin asanarea tot mai agresivă a zonelor cu floră naturală, prin ierbicidarea agresivă, desecări, monoculturi face ca albinele să nu mai găsească tot timpul anului polen si nectar poliflor dintr-o multitudine de specii vegetale – inclusiv cele rezistente la secetă, inclusiv plante de baltă sau de miriște, iar amestecul mult mai sărac de polenuri nu mai răspunde cerințelor nutritive ale albinei. Menționăm că polenurile de floarea soarelui, napi, porumb, sorg, ambrozie, care deși sunt abundente în perioada de vară-toamnă, nu sunt deloc potrivite cerințelor albinelor, fiind deficitare în proteine totale și unii aminoacizi.

Totuși nu putem aștepta o iernare normală, cu populație sănătoasă, rezistentă și viguroasă fără hrănirea corespunzătoare a ultimelor generații de albine pentru asigurarea numărului lor optim și a calității corpului gras, iar aceasta se poate face cu substituent de polen de calitate dacă polenul poliflor de calitate lipsește.